28 ian. 2017 | By: Violeta Sandor

Dacă vântul mi-a spus adevărul





Îmi stau pe tâmple muze albe.
Privesc în jur, a început să ningă. Fiori albi mi se agață în păr ca niște fluturi beți de lumină. În ziua asta gri plouă cu îngeri reci ce-și poartă frigul pe transparentele aripi ca niște vise.
Din loc în loc Pământul și-a sfâșiat așternutul de zăpadă și pare doar o existență neagră și străină.
Câțiva nori plumburii îngrămădesc cerul într-un colț și timpul vrea cu orice preț să-și înghesuie gerul pe vârful degetelor noastre.
Peste trupurile copacilor dezgoliți plutește tot mai des ceața ca o respirație monotonă. Luna respiră prin faldurile nopții un aer bolnav și înghețat iar stelele strigă captive din spatele norilor un poem de Gerar. 
4 ian. 2017 | By: Violeta Sandor

Gânduri îmbulzite




Respir adânc, ritmat, creionul si-a frânt vârful și sângerează rece.
Îmi tac șoaptele și cuvintele dintr-o dată, iar silabele cad din versuri ca secundele în clepsidră. Îmi trec mângâietor privirea peste ele, le adun în pumni și le las puțin să se odihnească. Apoi le trântesc într-o rigolă a uitării dar ele pornesc târâș spre mine. Întind mâinile, literele devin cuvinte oblojitoare în vârful degetelor pe care mi le așez în dreptul buzelor și apoi încep a se prelinge spre malul inimii spre păstrare. Ca niste aripi crescute înăuntru. M-am obișnuit prea mult să-mi îmbrac viața în cuvinte, prea multe cuvinte, numărând astfel clipele doar de pe marginea silabelor. Parcă mi-e greu cu mine când rămân fără litere, ceasurile devin solitare nuanțând zilele în tonuri de gri. Așa că am decis că în lumea mea nu voi forța timpul să se scurgă în umbra tăcerii.
Deși câteodată și foile albe de hârtie au sfințenia lor.