31 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Şi-n mine lumina e jar





Sens

Se aprinde în mine o lumină
când noaptea de jar alunecă-afară
şi prima dintre stele
încolţeşte sălbatică şi lacomă,
în locul în care credeam
că e prea târziu pentru
o fărâmă de viaţă.
Odată cu sămânţa ei vie
începe să ningă peste mine,
cu fulgi albaştri,
din primii zori plecaţi
de sub pleoapele cerului;
Cu o neînţeleasă fericire
buzele mele încep să cânte,
împletind printre cuvinte
culorile florilor,
zbuciumul vântului,
surâsul soarelui-răsare
şi... tocmai atunci
te-am cunoscut pe tine
tu, cel născut
din nemărginirea mării şi
din primul tainic vis...
Privindu-te,
am recunoscut locul
de unde m-am rupt cândva;
şi-n mine lumina e jar
şi ninge... albastru.
25 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Asemănare





Am văzut în timp sufletele noastre. Se roteau unul pe lângă celălalt, se contopeau şi îşi admirau reciproc asemănarea şi perfecţiunea. De-atunci am ştiut că aşa va fi mereu. 



Se lasă seara încet şi calmă, aproape pe nesimţite, peste casele pline de somn. Deasupra copacilor tremură stele şi o pulbere de linişti se aşează pe sufletul Pământului. Fiori reci şi cruzi apasă trupul Soarelui până când acesta devine o pată sângerie. Orizontul îşi lepădă culorile şi se reconstruieşte din cioburi de întuneric. Umbre cadaverice se încolăcesc unele peste altele formând alei cenuşii şi ultimele clipe ale zilei se scurg într-o tăcere stranie, asemenea unui ritual de mult deprins. Cele din urmă picături de lumină se scurg lin, ca nişte himere, pe zidurile palide afundându-se în rigola de pe marginea drumului. Sub nişte nori plumburii o lună tristă îşi începe plimbarea prin timp croindu-şi pe nevăzute nişte aripi de ceaţă. Undeva, departe, peste suflete plouă cu vise. Câţiva paşi glaciali se aud în depărtare pe asfaltul obosit de tălpile întunericului. Doar aici, în camera noastră e plin de nemărginire, de culoare şi iubire… fireşte. 

14 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Poveste scurtă





O armată de stele spânzurate de grinzile cerului păzesc o lună palidă şi rece. În spatele norilor stau pitite ultimele raze albastre ale cerului. Un gând, ca o taină dulce, mă înfioară. O mulţime de cuvinte înfometate poposesc între maluri de vise şi dintr-o dată, timpul iese din timp, iar o linişte proaspătă începe a tapeta forme. Furnicături mărunte îmi tatuează trupul. O rază pierdută mi se odihneşte în ochi şi-mi zgârie adânc retina, desenând portative de lumină. Zadarnic, noaptea muşcă hulpav din zi, iar întunericul începe să ardă mocnit la orizont. Pe fiecare perete al camerei noastre, apusul înrămează tăceri. Clipele se desfac cuminţi în cuvinte fragede, gata spre aşternere, asemenea unei spovedanii. Iau caietul. Desenez. Încerc să creionez Universul după gândul meu.
Brusc, o linişte asurzitoare îmi invadează timpanul şi plină de gratitudine, murmur o rugăciune:
„ E multă tihnă. Niciun colţ de cer nu plânge. Mi-ai protejat sufletul şi mi l-ai adâncit în fericire! Mulţumesc, Doamne!”
6 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Îmi place la nebunie ploaia



Îmi place la nebunie ploaia. Cea de vară. Poartă în ea un fel de paradis reînnoit, unde cerul îşi leagă faţa de pământ cu sfori lungi de curcubeu. Aş vrea să ies afară, să-mi înghesui în buzunare picăturile ei argintii şi tăcute. Mai apoi, în fiecare dimineaţă să le înnod în pulsul meu şi să le simt cum rătăcesc ritmic prin inima mea.
Aburi reci şi albaştri ies din pământ, soarele s-a ascuns după o uşă închisă de nori şi din când în când zvâcneşte într-un fulger ce se prelinge pe caldarâm. Închid ochii, inspir adânc un aer verde şi crud, cu iz de mare. Se dizolvă în mine ca o rugăciune caldă şi dulce. De-atâta belşug de verde, irisul meu a căpătat culoarea firului ierbii pentru o secundă. Destul cât să încep a plânge de fericire şi să întreb:
Doamne, câte ploi sărută oare pământul altui cer

4 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Azi dimineaţă





Azi dimineaţă un abur misterios învăluia zorile. Aerul greu gemea de închipuiri şi printre crengile adormite câteva stele stăteau agăţate ca nişte licurici.
Încet, încet, un vânt călduţ ca o şoaptă scutură liniştea de pe umerii pământului. M-am gândit pentru o clipă că iarna începe a ne spune poveşti din nou. Dar, în timpul ultimelor treizeci de secunde un soare întreg mi-a intrat pe fereastră.
La orizont un cer bine lustruit prinde contur. Printre firele de iarbă proaspătă ultimele lacrimi ale nopţii se zbat să mai reziste un pic.
Ziua şi-a început călătoria într-o altfel de risipire. Picături de lumină înveşmântează umbre.
Câteva raze împregnate cu parfum se odihnesc pe o tufă de iasomie şi de pe poliţele cerului încep a se rostogoli oriunde secunde pline de linişti şi de culori.