21 ian. 2016 | By: Violeta Sandor

Scrisoare rece





A sosit vremea ca natura să-şi acopere cicatricile. Printre umbre, nori grei cern fulgi fără pată şi treptat o perdea de nea acoperă soarele, îmblânzindu-l. Pe ramurile stinghere şi goale degete prelungi de gheaţă stau agăţate haotic, sfidând gravitaţia. Un aer rece despică aprig obrajii, flămând şi dureros, în vreme ce vântul modelează discret văzduhul. În jur e atâta linişte încât aud cum trece timpul în chinuri reci, legat parcă de rădăcinile îngheţate ale pământului.
Îmi sprijin obrazul de fereastra mea pictată cu nori şi văd cum cerul pregăteşte covoare de fulgi în mâinile îngheţate ale nopţii. Până la următoarea ninsoare lumina scrâşneşte sub mantia neagră, iar timpul pare că-şi încetineşte ritmul. O pasăre de noapte, strivită de ger, plânge pe limba ei singurătatea şi dorul zilelor senine, pe ramura frântă a unui copac umbră.  
Undeva, într-un colţ de cer, câteva stele abia mijite zâmbesc discret. 

7 ian. 2016 | By: Violeta Sandor

Aleargă orele peste noi





Secundele scârţâie obosite sub cadranul orologiului care înghite cu nesaţ timpul. În flacăra unei lumânări, silueta i se prelinge ca o lacrimă pe zidul camerei până pe umărul drept al unei jucării de pluş.
Simt cum aleargă orele peste noi ca nişte nori fără somn şi fără de ştire o stea a început să lumineze brusc la fereastra mea. Deschid geamul. Vreau să aud ploaia care începe a cânta o melodie rece, sacadată. Poate aşa nu voi mai auzi secundele care se zbat frenetic în mrejele timpului.
Întind mâna şi cuprind în palme câţiva stropi hoinari şi-i las să se odihnească la căldura trupului meu.
Secundele îmi zgârie timpanul. Aud parcă trosnind orele una după alta şi închid geamul lăsând timpul să-şi mestece clipele în tihnă. Trag draperiile nu înainte să văd cum steaua din dreptul ferestrei clipeşte de câteva ori şi adoarme.
Mă aşez pe pat deşi nu mi-e somn. Îmi aşez frumos cuvintele în vârful degetelor şi-ţi scriu numele pe suprafaţa pernei. Îl acopăr cu sărutul meu şi zăbovesc aşa câteva clipe.
În timpane nu mai aud demult secundele icnind, în locul lor aud un pian şi o vioară….
Ca prin vis simt mâinile tale cum îmi cuprind obrajii, căldura lor mă tulbură şi simt cum pluteşte în aer veşnicia. Înainte să mă cufund într-o lume a viselor, săruturile tale cuminţi reuşesc să-mi împodobească ochii. 

3 ian. 2016 | By: Violeta Sandor

Linişte albă






“Niciodată vocile nu sunt atât de frumoase ca într-o seară de iarnă, atunci când apusul aproape că îţi ascunde trupul, iar cuvintele par a se naşte de nicăieri, cu o nuanţă de intimitate rar întâlnită în timpul zilei.” 

(Virginia Woolf)



E linişte peste tot. O linişte în care pot să-mi aud până şi gândurile forfotind sub cortina întunericului. 
Mă aşez în faţa ferestrei cu coatele înfipte în pervazul rece şi privesc un punct imaginar. Gândurile mă poartă departe, undeva pe ultima fâşie de apus agăţată de-o crengă. 
Miroase a ger, iar stelele încep să se prindă una câte una de cer, ca de o mătase lipicioasă. Clipele curg atât de cuminţi încât secundele par rupte dintr-un timp învins de tăcere. 
Parcă de nicăieri un fulg de zăpadă îmi poposeşte pe fereastra mult prea caldă pentru el şi dispare într-o picătură. Brusc o mulţime de fulgi se scutură ca la un semn de pe cortina gri-cenuşie a cerului şi începe să ningă maiestuos. 
În timp ce pe-afară frigul înghesuie mâinile în buzunare, aici, în camera noastră luna a început să picteze pe pereţi cu flăcări argintii.