1 nov. 2016 | By: Violeta Sandor

Straturi de gând




Stau de ceva vreme cu ochii sprijiniţi de geamul maşinii şi îmi plimb gândul pe-afară. E toamnă pe câmpuri, pe case, în literele cuvintelor. 
Pe dealurile arse de frig rătăcesc câteva păsări negre, poate-poate or găsi ceva de potolit foamea. 
Un petic firav de lumină muşcă din vârful unui munte, minute în şir, gata să-l devoreze. Zadarnic însă. Vântul aduce nori murdari şi umezi, plini de întuneric şi ploi, multe ploi, acoperind totul în cenuşiu. 
Mă ghemuiesc pe scaunul din maşină şi simt fiori reci şiroindu-mi pe spate. Vine iarna, în straturi de gheaţă: unul de frunze, unul de întuneric, unul de fulgi. 
Uneori am impresia că aud trupurile copacilor troznind de frig şi tânguielile ierbii după gustul soarelui. Şi totuşi… îmi place toamna asta tristă şi fascinantă. În fiecare frunză câte o linişte tremurătoare şi o culoare umbrită de prea mulţi nori. 
Stau cu ochii agăţaţi încă de geamul maşinii şi-mi văd chipul. S-au terminat casele şi grădinile şi verdele acela obosit. Păsările-mi spun, în graiul lor, că le ustură zborul de-atâta tremur şi gri închis, dar mie nu-mi mai pasă. 
Sunt deja în camera noastră, unde miroase a mare şi a iulie înfierbântat.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza