O armată de stele spânzurate de grinzile cerului păzesc o
lună palidă şi rece. În spatele norilor stau pitite ultimele raze albastre ale
cerului. Un gând, ca o taină dulce, mă înfioară. O mulţime de cuvinte
înfometate poposesc între maluri de vise şi dintr-o dată, timpul iese din timp,
iar o linişte proaspătă începe a tapeta forme. Furnicături mărunte îmi tatuează
trupul. O rază pierdută mi se odihneşte în ochi şi-mi zgârie adânc retina,
desenând portative de lumină. Zadarnic, noaptea muşcă hulpav din zi, iar
întunericul începe să ardă mocnit la orizont. Pe fiecare perete al camerei
noastre, apusul înrămează tăceri. Clipele se desfac cuminţi în cuvinte fragede,
gata spre aşternere, asemenea unei spovedanii. Iau caietul. Desenez. Încerc să
creionez Universul după gândul meu.
Brusc, o linişte asurzitoare îmi invadează timpanul şi
plină de gratitudine, murmur o rugăciune:
„ E multă tihnă. Niciun colţ
de cer nu plânge. Mi-ai protejat sufletul şi mi l-ai adâncit în fericire!
Mulţumesc, Doamne!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza