14 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Poveste scurtă





O armată de stele spânzurate de grinzile cerului păzesc o lună palidă şi rece. În spatele norilor stau pitite ultimele raze albastre ale cerului. Un gând, ca o taină dulce, mă înfioară. O mulţime de cuvinte înfometate poposesc între maluri de vise şi dintr-o dată, timpul iese din timp, iar o linişte proaspătă începe a tapeta forme. Furnicături mărunte îmi tatuează trupul. O rază pierdută mi se odihneşte în ochi şi-mi zgârie adânc retina, desenând portative de lumină. Zadarnic, noaptea muşcă hulpav din zi, iar întunericul începe să ardă mocnit la orizont. Pe fiecare perete al camerei noastre, apusul înrămează tăceri. Clipele se desfac cuminţi în cuvinte fragede, gata spre aşternere, asemenea unei spovedanii. Iau caietul. Desenez. Încerc să creionez Universul după gândul meu.
Brusc, o linişte asurzitoare îmi invadează timpanul şi plină de gratitudine, murmur o rugăciune:
„ E multă tihnă. Niciun colţ de cer nu plânge. Mi-ai protejat sufletul şi mi l-ai adâncit în fericire! Mulţumesc, Doamne!”

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza