21 feb. 2016 | By: Violeta Sandor

În palmele asfinţitului






Afară e o lumină bolnavă. De sub pleoapele reci ale cerului câţiva stropi înfioraţi se strecoară lin spre sufletul neadormit al pământului. 
Din când în când, păsări stoluri taie calea vântului şi se destramă, acoperind crengile obosite de o iarnă indecisă. Sub cortina de stele captive undeva, spre o margine de lume, vremea musteşte a nerăbdare. 
Pe cer, o lună amară şi palidă cară în spate ore pline de ploi. Timpul pare legat de rădăcinile unei primăveri timpurii şi oscilează între a fi sau a nu fi. 
În palmele asfinţitului cineva a început să presare tranşe de umbre. Ici-colo o perdea spălăcită de nori grei ameninţă liniştea orizontului. 
Până să înceapă furtuna, sub pleoapele reci ale cerului, lumina urlă tupilată în gangul unei stele.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza