3 ian. 2016 | By: Violeta Sandor

Linişte albă






“Niciodată vocile nu sunt atât de frumoase ca într-o seară de iarnă, atunci când apusul aproape că îţi ascunde trupul, iar cuvintele par a se naşte de nicăieri, cu o nuanţă de intimitate rar întâlnită în timpul zilei.” 

(Virginia Woolf)



E linişte peste tot. O linişte în care pot să-mi aud până şi gândurile forfotind sub cortina întunericului. 
Mă aşez în faţa ferestrei cu coatele înfipte în pervazul rece şi privesc un punct imaginar. Gândurile mă poartă departe, undeva pe ultima fâşie de apus agăţată de-o crengă. 
Miroase a ger, iar stelele încep să se prindă una câte una de cer, ca de o mătase lipicioasă. Clipele curg atât de cuminţi încât secundele par rupte dintr-un timp învins de tăcere. 
Parcă de nicăieri un fulg de zăpadă îmi poposeşte pe fereastra mult prea caldă pentru el şi dispare într-o picătură. Brusc o mulţime de fulgi se scutură ca la un semn de pe cortina gri-cenuşie a cerului şi începe să ningă maiestuos. 
În timp ce pe-afară frigul înghesuie mâinile în buzunare, aici, în camera noastră luna a început să picteze pe pereţi cu flăcări argintii.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza