“Niciodată vocile nu sunt atât de
frumoase ca într-o seară de iarnă, atunci când apusul aproape că îţi ascunde
trupul, iar cuvintele par a se naşte de nicăieri, cu o nuanţă de intimitate rar
întâlnită în timpul zilei.”
(Virginia Woolf)
E linişte peste tot. O linişte
în care pot să-mi aud până şi gândurile forfotind sub cortina întunericului.
Mă
aşez în faţa ferestrei cu coatele înfipte în pervazul rece şi privesc un punct
imaginar. Gândurile mă poartă departe, undeva pe ultima fâşie de apus agăţată
de-o crengă.
Miroase a ger, iar stelele încep să se prindă una câte una de cer,
ca de o mătase lipicioasă. Clipele curg atât de cuminţi încât secundele par
rupte dintr-un timp învins de tăcere.
Parcă de nicăieri un fulg de zăpadă îmi
poposeşte pe fereastra mult prea caldă pentru el şi dispare într-o picătură. Brusc
o mulţime de fulgi se scutură ca la un semn de pe cortina gri-cenuşie a cerului
şi începe să ningă maiestuos.
În timp ce pe-afară frigul înghesuie mâinile în
buzunare, aici, în camera noastră luna a început să picteze pe pereţi cu
flăcări argintii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza