10 dec. 2016 | By: Violeta Sandor

Sub oglinzi de stele reci




Sub cerul muced şi fără contur câteva pete de culoare se prind cu disperare de linia orizontului. Pământul fumegă alb iar umbrele ce-l robeau stau azvârlite ici-acolo, la întâmplare. O lumină rumenă începe a se oglindi în ochii geamurilor. Undeva spre răsărit limbi roşii împodobesc umerii norilor ca o pătură. Orele au înmărmurit precum pietrele iar deasupra lor alunecă posomorâtă lumina.
Se face dimineaţă şi un miros de ninsoare se aşterne pe încheieturile zilei ca un adevărat acoperământ. Zorii încep a lăcrima la marginea pământului într-o avalanşă de sunete. Pe obrazul nopţii se zvântă încet ultimele stele iar soarele începe a creşte pe ramuri ca vâscul. Sub cerul ăsta muced nu mai creşte nicio frunză, scoarţa copacilor a devenit tăblie şi crengile… ciudate balamele ce scârţâie rece sub povara albă a timpului.
10 nov. 2016 | By: Violeta Sandor

Stele care tac



Dincolo de orice iluzie și vis închid în mine toate stelele fără de cer. Le creionez undeva în partea stângă, să-mi fie aproape de inimă. Le îmbrac în miros de primăvară și le colorez pe toate în albastru ca să creadă că cerul lor sunt eu. Dar oare ce pot să fac cu stele care tac…?
Privesc în interiorul meu… m-am obișnuit deja cu muțenia din el, așa că încep să scriu. Asta fac mai bine, pentru că, mi-e sufletul un născocitor de vorbe nerostite și armonii infinite. Oare de neînțeles?
Ca într-o vedenie fantomatică câteva litere blânde se înlănțuiesc construind o lume. Lumea mea.
Așa că, sub pleoapa unei pagini cuvintele își caută adăpost, iar pagina albă nu le refuză azilul.
Miroase a foc de flori pe-afară. Privesc fereastra, norii își revendică orizontul iar asfințitul își scrie testamentul în zare. O fărâmă de lumină de pe obrazul cerului se prelinge liniștită pe ochii de lemn ai copacilor înroșindu-i. Într-o strălucire calmă și distinsă luna curge pe încheieturile străzilor ca un veritabil liant.
Îmi înfășor zâmbetul în ultimele raze crude și mi le așez în dreptul inimii.
Tic-tac, tic-tac, secundele sapă aprig în adâncul timpului, fără de ceas.
1 nov. 2016 | By: Violeta Sandor

Straturi de gând




Stau de ceva vreme cu ochii sprijiniţi de geamul maşinii şi îmi plimb gândul pe-afară. E toamnă pe câmpuri, pe case, în literele cuvintelor. 
Pe dealurile arse de frig rătăcesc câteva păsări negre, poate-poate or găsi ceva de potolit foamea. 
Un petic firav de lumină muşcă din vârful unui munte, minute în şir, gata să-l devoreze. Zadarnic însă. Vântul aduce nori murdari şi umezi, plini de întuneric şi ploi, multe ploi, acoperind totul în cenuşiu. 
Mă ghemuiesc pe scaunul din maşină şi simt fiori reci şiroindu-mi pe spate. Vine iarna, în straturi de gheaţă: unul de frunze, unul de întuneric, unul de fulgi. 
Uneori am impresia că aud trupurile copacilor troznind de frig şi tânguielile ierbii după gustul soarelui. Şi totuşi… îmi place toamna asta tristă şi fascinantă. În fiecare frunză câte o linişte tremurătoare şi o culoare umbrită de prea mulţi nori. 
Stau cu ochii agăţaţi încă de geamul maşinii şi-mi văd chipul. S-au terminat casele şi grădinile şi verdele acela obosit. Păsările-mi spun, în graiul lor, că le ustură zborul de-atâta tremur şi gri închis, dar mie nu-mi mai pasă. 
Sunt deja în camera noastră, unde miroase a mare şi a iulie înfierbântat.
8 oct. 2016 | By: Violeta Sandor

Prea devreme





Printr-un petic de geam privesc natura care se stinge treptat în beţii de ploaie. Copacii plâng în bătaia vântului lăsând să cadă pe pământ lacrimi galbene şi roşii. 
Şi cad… cad atât de repede încât covorul gros aşternut împiedică paşii trecătorilor. 
E deja toamnă. O toamnă matură cu coroane goale şi sobre, cu ploi reci şi mii de păsări gri. Soarele nu prea se mai vede, stă mai mult învelit în nori şi visează albastru. 
În geam mi s-a oprit o frunză cu trupul slab. E încă verde, tremură încremenită de frig şi de frică pentru că totul în jurul ei fuge ameţitor spre un sfârşit sigur. Şi vântul şi norii şi timpul. 
Parcă un pic prea devreme!
29 sept. 2016 | By: Violeta Sandor

Miroase a ger




Pe la geamul meu un vânt timid rotește câteva frunze galbene și tivește cu ele marginile trotuarului. Croncănitul ciorilor despică liniștea asemeni unui ritual vechi iar cerul pare mucegăit de atâția nori. 
Un soare roșu își frânge razele sub coapsa orizontului vărsând sfios o lumină ruginită pe lucruri. 
Deschid fereastra doar pentru o clipă, destul cât să aud cum un alai de greieri își plâng duioasa poveste ascunși sub bolta firelor de iarbă. 
Câteva picături mici de ploaie se scurg ușor din ochii apoși ai cerului ca mai apoi să se spulbere în țărână cât ai clipi. Închid repede geamul pentru că mi se face brusc frig. 
Tare mă tem că cerul pregătește un covor de fulgi un pic mai devreme anul acesta.

PS: de acord cu mine se pune și o pasăre spălăcită care moțăie rece pe-o creangă.
21 sept. 2016 | By: Violeta Sandor

Somn cuminte





Un râu de stele se-mplineşte deasupra şi picături vii din raze înfierbântă cerul. Nimic nu tulbură jocul luminilor în amurgul pe jumătate adormit… poate doar tăcuta lună, plutind de-a curmezişul cerului. Se-aud suspinând umbrele nopţii peste lumea întreagă, ca suflarea timidă a îngerilor peste visuri. Şi uite-aşa lunecă tăcerea peste forme, răspândind singurătate. Fusul timpului toarce, printre clipele nevăzute, ore mute. Şi-i linişte… o linişte fără margini, fără măsură. Curând vor pâlpâi zorii şi victoria unei zile va desăvârşi simţirea.

14 aug. 2016 | By: Violeta Sandor

Bună dimineața!


Printre genele-mi amorțite de somn văd cum mâna nopții se retrage ușor de pe umerii pământului, făcând loc zorilor. Stelele captive de sub norii reci încep să se destrame în clipe de lumină. Câteva triluri fragede se aud în depărtare, ca un fel de grai invizibil. De pe buzele cerului se desprind fiori senini, răspândind în aer o mireasmă de iarbă crudă. Din când în când, un vânt tacticos râcâie colbul de pe drum, împrăștiind umbrele cenușii ale întunericului.
Într-un final, noaptea capitulează și un soare triumfător începe să înroșească orizontul, calm și liniar. Doar pe un colț de cer, o lună indecisă mai poposește pe spinarea albastră, răspândind o briză rece pe ici-colo, ca o himeră.
Bună dimineața!

P.S. La geamul meu, camuflată de frunzele unui copac, plânge de bucurie o mierlă.
În fiecare dimineață.
10 aug. 2016 | By: Violeta Sandor

Efuzie de nuanţe


Am stat într-o seară cu sufletul lipit de cer.
Tăcerea lui izvorâtă din celelalte universuri am încercat să o modelez într-o floare pe care să mi-o prind în păr pentru totdeauna. Nori neschimbători transportau parca lumina prin faldurile nopţii ca un fel de joc şi încet-încet culoare limpezi oglindeau gânduri nevisate, cucerindu-mă pe deplin.
Cu o mână de vânt am început să-mi pictez sângele cu un amalgam de alb-purpuriu, încâlcit cu ceva stele.
Uneori un amestec de bucurie şi emoţie mă face să încerc a cuprinde infinitul, ca mai apoi să tapetez cu el pereţii mei interiori.
În astă seară încep treptat să mă percep altfel, ca făcând parte dintr-un tablou, dizolvându-se parca "rolul" meu uman în nişte zvonuri de umbre.
E o energie nouă, incredibil de calmă şi plină. Şi parcă niciodată n-am fost atât de sigură pe ceea ce simt, ca acum.
Şi totuşi cerul parcă e diferit de la un minut la altul.
În spatele universurilor ceva se întâmplă şi parcă pământul nu e încă gata să primească lumina cu tot cerul în ea. 
Păcat! 

17 iul. 2016 | By: Violeta Sandor

Până când ?



Undeva în timpul ultimelor 30 de secunde tăcerea îmi îngheţase cuvintele. 
O linişte vie prindea contur la orizont în timp ce ziua părea să fi îngheţat în clepsidră…..
Privesc pe geam. 
O împletire absurdă de umbre tatuează un cer senin, bine lustruit, iar ca tabloul să fie complet câţiva nori ca nişte bezele uriaşe încremenesc în văzduh. De pe poliţele cerului încep să se prelingă răcori. 
În colţul străzii doi plopi nătângi îşi scutură lehamitea de pe crengile înfierbântate în timp ce o ploaie timidă îşi caută cu îndârjire adăpost. Posomorâţi şi plini de întuneric, norii încep a se sparge de bolta cerului în milioane de stropi. 
O furtună ca o himeră venită parcă de nicăieri se agaţă de umerii pământului, înrobindu-l. 
Oare până când ?
14 iun. 2016 | By: Violeta Sandor

Se scurg sensuri





“Există lucruri pe care le vei înţelege mai bine din amănunte şi din tăceri decât din vorbe.”
(Octavian Paler)
  
Undeva pe cer, printre vârtejurile de lumină se scurg domol sensuri. De suflet. Fără timp, fără limite, doar prime clipe mustind în alb. Şi-un zbor. Ca un vis curat ce modelează pulberea de nori în fulgere de fericire extremă.
Sfredelind si zdrelind eonii, o arhivă întreagă de culori coboară în corpurile noastre materiale spre întregire. Preludii întregi, limpezi şi la fel ca sursa de lumină, construiesc trupuri pline de arhaice legăminte. Cumva, undeva printre filele cerului, stau pitite secole de gingăşie şi iubire.
Apoi peste sufletul inimii picură timid două zâmbete, două primăveri strâns lipite ca într-un sărut şi câteva perle de izbăvire. În vecii vecilor. 
9 iun. 2016 | By: Violeta Sandor

Reflex 13






„Ridurile ar trebui să arate doar locurile unde au fost zâmbete.”
(Mark Twain) 




În ochii tăi mă vindec
şi mă scald,
Ne ţinem, unul altuia,
de cald
Sau noaptea, poate,
numai de urât...
Eu nu te-ntreb
de unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
cum trec,
Si, uite-aşa, vin nopţile
cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilalt.

(George Ţărnea)
 
31 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Şi-n mine lumina e jar





Sens

Se aprinde în mine o lumină
când noaptea de jar alunecă-afară
şi prima dintre stele
încolţeşte sălbatică şi lacomă,
în locul în care credeam
că e prea târziu pentru
o fărâmă de viaţă.
Odată cu sămânţa ei vie
începe să ningă peste mine,
cu fulgi albaştri,
din primii zori plecaţi
de sub pleoapele cerului;
Cu o neînţeleasă fericire
buzele mele încep să cânte,
împletind printre cuvinte
culorile florilor,
zbuciumul vântului,
surâsul soarelui-răsare
şi... tocmai atunci
te-am cunoscut pe tine
tu, cel născut
din nemărginirea mării şi
din primul tainic vis...
Privindu-te,
am recunoscut locul
de unde m-am rupt cândva;
şi-n mine lumina e jar
şi ninge... albastru.
25 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Asemănare





Am văzut în timp sufletele noastre. Se roteau unul pe lângă celălalt, se contopeau şi îşi admirau reciproc asemănarea şi perfecţiunea. De-atunci am ştiut că aşa va fi mereu. 



Se lasă seara încet şi calmă, aproape pe nesimţite, peste casele pline de somn. Deasupra copacilor tremură stele şi o pulbere de linişti se aşează pe sufletul Pământului. Fiori reci şi cruzi apasă trupul Soarelui până când acesta devine o pată sângerie. Orizontul îşi lepădă culorile şi se reconstruieşte din cioburi de întuneric. Umbre cadaverice se încolăcesc unele peste altele formând alei cenuşii şi ultimele clipe ale zilei se scurg într-o tăcere stranie, asemenea unui ritual de mult deprins. Cele din urmă picături de lumină se scurg lin, ca nişte himere, pe zidurile palide afundându-se în rigola de pe marginea drumului. Sub nişte nori plumburii o lună tristă îşi începe plimbarea prin timp croindu-şi pe nevăzute nişte aripi de ceaţă. Undeva, departe, peste suflete plouă cu vise. Câţiva paşi glaciali se aud în depărtare pe asfaltul obosit de tălpile întunericului. Doar aici, în camera noastră e plin de nemărginire, de culoare şi iubire… fireşte. 

14 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Poveste scurtă





O armată de stele spânzurate de grinzile cerului păzesc o lună palidă şi rece. În spatele norilor stau pitite ultimele raze albastre ale cerului. Un gând, ca o taină dulce, mă înfioară. O mulţime de cuvinte înfometate poposesc între maluri de vise şi dintr-o dată, timpul iese din timp, iar o linişte proaspătă începe a tapeta forme. Furnicături mărunte îmi tatuează trupul. O rază pierdută mi se odihneşte în ochi şi-mi zgârie adânc retina, desenând portative de lumină. Zadarnic, noaptea muşcă hulpav din zi, iar întunericul începe să ardă mocnit la orizont. Pe fiecare perete al camerei noastre, apusul înrămează tăceri. Clipele se desfac cuminţi în cuvinte fragede, gata spre aşternere, asemenea unei spovedanii. Iau caietul. Desenez. Încerc să creionez Universul după gândul meu.
Brusc, o linişte asurzitoare îmi invadează timpanul şi plină de gratitudine, murmur o rugăciune:
„ E multă tihnă. Niciun colţ de cer nu plânge. Mi-ai protejat sufletul şi mi l-ai adâncit în fericire! Mulţumesc, Doamne!”
6 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Îmi place la nebunie ploaia



Îmi place la nebunie ploaia. Cea de vară. Poartă în ea un fel de paradis reînnoit, unde cerul îşi leagă faţa de pământ cu sfori lungi de curcubeu. Aş vrea să ies afară, să-mi înghesui în buzunare picăturile ei argintii şi tăcute. Mai apoi, în fiecare dimineaţă să le înnod în pulsul meu şi să le simt cum rătăcesc ritmic prin inima mea.
Aburi reci şi albaştri ies din pământ, soarele s-a ascuns după o uşă închisă de nori şi din când în când zvâcneşte într-un fulger ce se prelinge pe caldarâm. Închid ochii, inspir adânc un aer verde şi crud, cu iz de mare. Se dizolvă în mine ca o rugăciune caldă şi dulce. De-atâta belşug de verde, irisul meu a căpătat culoarea firului ierbii pentru o secundă. Destul cât să încep a plânge de fericire şi să întreb:
Doamne, câte ploi sărută oare pământul altui cer

4 mai 2016 | By: Violeta Sandor

Azi dimineaţă





Azi dimineaţă un abur misterios învăluia zorile. Aerul greu gemea de închipuiri şi printre crengile adormite câteva stele stăteau agăţate ca nişte licurici.
Încet, încet, un vânt călduţ ca o şoaptă scutură liniştea de pe umerii pământului. M-am gândit pentru o clipă că iarna începe a ne spune poveşti din nou. Dar, în timpul ultimelor treizeci de secunde un soare întreg mi-a intrat pe fereastră.
La orizont un cer bine lustruit prinde contur. Printre firele de iarbă proaspătă ultimele lacrimi ale nopţii se zbat să mai reziste un pic.
Ziua şi-a început călătoria într-o altfel de risipire. Picături de lumină înveşmântează umbre.
Câteva raze împregnate cu parfum se odihnesc pe o tufă de iasomie şi de pe poliţele cerului încep a se rostogoli oriunde secunde pline de linişti şi de culori.
24 apr. 2016 | By: Violeta Sandor

Clipe cuminţi





Imagine preluata de pe www.pinterest.com


M-am hotărât să scriu doar seara. Pentru că atunci încep să apară stele iar eu încerc să le îngrămădesc în vârful peniţei şi să le slobod pe foaia albă formând cuvinte.
Mai apoi fraze întregi îmi leg de buze formând şoapte pe care le aşez în palmele tale ca un soi de recunoştinţă. Uite aşa zi de zi pot fura bucăţi de cer şi în fiecare celulă a corpului să imprim o poveste, un sentiment, o stare. 
A noastră.
Cerul cu braţele lui încărcate de seri şi dimineţi pline de leac ni se dăruie în clipe unice. Întru iubire. 

24 mar. 2016 | By: Violeta Sandor

Ticăituri reci



De ceva vreme cerul nu mai e albastru. Din el plouă cu nesaţ pe strada mată cu lacrimi pline de pământ. Un amestec de galben blând se agaţă dezordonat de orizontul rece, ca o dantelă îmbătrânită de vreme. Nori grei şi lungi înghit cerul atât de hulpav încât peste tot se aştern umbre.
Un vânt astenic înghesuie frunzele pe ramuri într-o dezordine perfectă. În urma lui tăcere. Şi miros de verde prăfuit.
De la fereastra spălată de ploaie privesc cum fug pline de teamă, păsări încărcate de frig.
Răvăşite în ziua neplină, orele se lipesc sfios de lumină cu un amestec de posesivitate şi nelinişte. Şi nimic nu se întâmplă. E tot ca ieri.
Plouă într-o tăcere continuă cu ticăituri seci şi reci care mă tulbură.
16 mar. 2016 | By: Violeta Sandor

A înviat primăvara?




Pe moalele pământului rătăcesc încă tălpile ostenite ale iernii și din când în când plouă cu miresme reci și tulburi, mirosind a trecut.
Sub perdeaua groasă alb-cenușie, două păsări pe jumătate înghețate se străduie să-și ancoreze trupurile reci pe creanga unui copac.
În depărtare se văd zorii care mușcă orizontul atât de hulpav încât cerul se crapă în felii de lumină, iar pământul începe să-și dezgolească trupul de rouă.
De pe obrazul alb al lunii vântul cerne praf de stele până jos pe stradă.
Undeva, pe bărbia drumului, dintr-o tufă stingheră, se aud țipetele mugurilor care se preling obosite pe iarba cu gust de asfalt.
Din ochii soarelui abia mijit curg câteva raze amețite ca niște degete palide. 
A înviat primăvara?
10 mar. 2016 | By: Violeta Sandor

Gânduri, gânduri...





Un amestec ciudat de cuvinte aleargă prin gândurile mele. Undeva într-un colţ, un ceas îşi înfulecă secundele cu nerăbdare.
Închid ochii şi aştept cu respiraţia oprită pentru câteva secunde liniştea, care mă defineşte şi mă colorează. Zâmbete, stări şi litere îmi năpădesc mintea şi simt nevoia imperioasă de eliberare.
Încep a ordona cuvintele şi le aşez pe foaia albă asemeni unui desen.
Am degetele agăţate de un creion şi poate din mulţimea gândurilor, mâinile mele iau forma unor aripi de fluture. Mi-e teamă, nu sunt capabilă să înţeleg ce se întâmplă, dar mă liniştesc repede când văd mulţime de zâmbete aşezându-se pe ele. Încerc să le mişc. La fiecare zbatere se revarsă din ele o ploaie de stele.
Te aşezi înaintea mea, întinzi mâinile şi încerci să le prinzi. Dar alunecă pentru că mâinile tale s-au transformat deja în păsări cu aripile desfăcute ca un evantai. Pe ele rugăciuni cu arome de iasomie, flori de măr sau liliac încearcă să prindă viaţă.
Mă lipesc încet de tine. O stare de delir parfumat mă încearcă. La un moment dat braţele noastre se contopesc şi se transformă într-o îmbrăţişare continuă, cuibărind în ele eternitatea.
Cu ochii aţintiţi în sus întru mulţumire, înlăuntrul nostru, timpul începe a sculpta cărări de iubire, de linişte şi de leac.
Gânduri, gânduri…
21 feb. 2016 | By: Violeta Sandor

În palmele asfinţitului






Afară e o lumină bolnavă. De sub pleoapele reci ale cerului câţiva stropi înfioraţi se strecoară lin spre sufletul neadormit al pământului. 
Din când în când, păsări stoluri taie calea vântului şi se destramă, acoperind crengile obosite de o iarnă indecisă. Sub cortina de stele captive undeva, spre o margine de lume, vremea musteşte a nerăbdare. 
Pe cer, o lună amară şi palidă cară în spate ore pline de ploi. Timpul pare legat de rădăcinile unei primăveri timpurii şi oscilează între a fi sau a nu fi. 
În palmele asfinţitului cineva a început să presare tranşe de umbre. Ici-colo o perdea spălăcită de nori grei ameninţă liniştea orizontului. 
Până să înceapă furtuna, sub pleoapele reci ale cerului, lumina urlă tupilată în gangul unei stele.
6 feb. 2016 | By: Violeta Sandor

Şi totuşi...






Aleargă pe alocuri, ca nişte umbre iernatice, câteva păsări încărcate cu frig. De pe aripile lor negre, iarna încă mai picură culori argintii.
Pământul geme după primăvară sub bruma aburindă şi peste tot miroase a dezgheţ. Pe trupul arborilor vântul cocoşează crengile, ca într-un tablou incomplet.
Timpul a îmbătrânit şi parcă îi este din ce în ce mai greu să călătorească între un apus şi un răsărit.
Şi totuşi, astăzi trotuarul este pavat cu raze.
21 ian. 2016 | By: Violeta Sandor

Scrisoare rece





A sosit vremea ca natura să-şi acopere cicatricile. Printre umbre, nori grei cern fulgi fără pată şi treptat o perdea de nea acoperă soarele, îmblânzindu-l. Pe ramurile stinghere şi goale degete prelungi de gheaţă stau agăţate haotic, sfidând gravitaţia. Un aer rece despică aprig obrajii, flămând şi dureros, în vreme ce vântul modelează discret văzduhul. În jur e atâta linişte încât aud cum trece timpul în chinuri reci, legat parcă de rădăcinile îngheţate ale pământului.
Îmi sprijin obrazul de fereastra mea pictată cu nori şi văd cum cerul pregăteşte covoare de fulgi în mâinile îngheţate ale nopţii. Până la următoarea ninsoare lumina scrâşneşte sub mantia neagră, iar timpul pare că-şi încetineşte ritmul. O pasăre de noapte, strivită de ger, plânge pe limba ei singurătatea şi dorul zilelor senine, pe ramura frântă a unui copac umbră.  
Undeva, într-un colţ de cer, câteva stele abia mijite zâmbesc discret. 

7 ian. 2016 | By: Violeta Sandor

Aleargă orele peste noi





Secundele scârţâie obosite sub cadranul orologiului care înghite cu nesaţ timpul. În flacăra unei lumânări, silueta i se prelinge ca o lacrimă pe zidul camerei până pe umărul drept al unei jucării de pluş.
Simt cum aleargă orele peste noi ca nişte nori fără somn şi fără de ştire o stea a început să lumineze brusc la fereastra mea. Deschid geamul. Vreau să aud ploaia care începe a cânta o melodie rece, sacadată. Poate aşa nu voi mai auzi secundele care se zbat frenetic în mrejele timpului.
Întind mâna şi cuprind în palme câţiva stropi hoinari şi-i las să se odihnească la căldura trupului meu.
Secundele îmi zgârie timpanul. Aud parcă trosnind orele una după alta şi închid geamul lăsând timpul să-şi mestece clipele în tihnă. Trag draperiile nu înainte să văd cum steaua din dreptul ferestrei clipeşte de câteva ori şi adoarme.
Mă aşez pe pat deşi nu mi-e somn. Îmi aşez frumos cuvintele în vârful degetelor şi-ţi scriu numele pe suprafaţa pernei. Îl acopăr cu sărutul meu şi zăbovesc aşa câteva clipe.
În timpane nu mai aud demult secundele icnind, în locul lor aud un pian şi o vioară….
Ca prin vis simt mâinile tale cum îmi cuprind obrajii, căldura lor mă tulbură şi simt cum pluteşte în aer veşnicia. Înainte să mă cufund într-o lume a viselor, săruturile tale cuminţi reuşesc să-mi împodobească ochii. 

3 ian. 2016 | By: Violeta Sandor

Linişte albă






“Niciodată vocile nu sunt atât de frumoase ca într-o seară de iarnă, atunci când apusul aproape că îţi ascunde trupul, iar cuvintele par a se naşte de nicăieri, cu o nuanţă de intimitate rar întâlnită în timpul zilei.” 

(Virginia Woolf)



E linişte peste tot. O linişte în care pot să-mi aud până şi gândurile forfotind sub cortina întunericului. 
Mă aşez în faţa ferestrei cu coatele înfipte în pervazul rece şi privesc un punct imaginar. Gândurile mă poartă departe, undeva pe ultima fâşie de apus agăţată de-o crengă. 
Miroase a ger, iar stelele încep să se prindă una câte una de cer, ca de o mătase lipicioasă. Clipele curg atât de cuminţi încât secundele par rupte dintr-un timp învins de tăcere. 
Parcă de nicăieri un fulg de zăpadă îmi poposeşte pe fereastra mult prea caldă pentru el şi dispare într-o picătură. Brusc o mulţime de fulgi se scutură ca la un semn de pe cortina gri-cenuşie a cerului şi începe să ningă maiestuos. 
În timp ce pe-afară frigul înghesuie mâinile în buzunare, aici, în camera noastră luna a început să picteze pe pereţi cu flăcări argintii.