E o
după-amiază toridă de vară. O adiere fierbinte rostogolește praful de pe strada
vătuită cu soare. Oameni cu chipul stors de căldură își urmează alene drumul.
Din când în când, un vânt străin anunță sfârșitul de zi, printr-o zbatere
sterilă. Se aude suspinând amurgul, care caută adăpost în ființele care nu-i
refuză azilul. Împunsături de aer curat îmi pătrund în nări și încerc să dilat
clipa pe măsura imensității. Orele mute ale nopții vor răspândi în curând răcoarea
peste pământ, ca răsuflarea îngerilor peste vise. Se întunecă chinuitor de
încet, doar câteva stele grăbite tremură pe întinderea albastră, vestind
înserarea. Miroase de-acum a noapte și lumina învinsă se retrage, jucându-se pe
chipuri și clădiri. Nici nu-ți dai seama când sau cum începe să plouă cu raze
dintr-o lună rece.
Ce ușurare, Doamne, ce ușurare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza