18 apr. 2015 | By: Violeta Sandor

Déjà vu




De la fereastra camerei privesc cum cerul deschis se destramă într-un trup de ploaie. Câțiva nori grăbiți trag înapoi soarele și câteva raze, ca niște frânghii răsucite, poposesc într-o groapă verde. Miroase a busuioc și liniște, iar jocul ciudat al razelor taie parcă cerul în felii de lumină. Brusc, umbrele o iau la goană și totul se clatină amețitor, sfidând aproape gravitația. Coroanele copacilor, rândurile cenușii ale păsărilor, oamenii, toate la un loc se înghesuie sub cerul care se rotunjește peste acoperișurile tremurânde, ca într-un tablou.
Se fărâmițează amurgul și, de la fereastra camerei privesc cum lumini scăpate parcă dintr-un cuptor brăzdează orizontul. Plouă șiroaie, iar tristețea mă cuprinde încet. Aud glasul subtil al stropilor, pe aripile unei păsări ce caută agitată o ieșire spre cer.
Pe umerii pământului se sprijină încă o primăvară capricioasă.

2 comentarii:

Raphael Mourão spunea...

Belo texto poético, suas linhas demonstram muita sensibilidade e transmitem paz
Estou seguindo seu blog
Convite:
Venha conhecer o meu e se gostar, siga

Beijos
Rafael

Anonim spunea...

Frumoasa poezie, imi place blog-ul tau!

http://www.ryoko-rpg.in/

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza