25 ian. 2015 | By: Violeta Sandor

2008



“Te iubesc fără să știu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur și simplu, fără complexități sau mândrie; te iubesc pentru că nu știu altă cale…” – 
Pablo Neruda


Când ne-am cunoscut, eu eram un simplu eu, îmbrăcată în tăcere şi îmi era imposibil să visez. Pe atunci, într-un colţ de cer stăteau îngrămădite câteva răsărituri şi nişte firimituri de aripi, pe care îmi era foarte greu să le întregesc.
În loc de suflet aveam pulbere de zăpadă cu care construiam singurătatea, în lumea din mine. Până când…
De ceva vreme din cerul de deasupra plouă cu îngeri, iar lumea din mine devine un cer aici jos, care se reclădeşte din noi răsărituri. Am împăturat repede nopţile nefireşti cu umbrele lor lichefiate într-o foaie albă şi am aruncat-o prin faldurile perdelelor pe unde luna respira rece, să le îngheţe definitiv.
De atunci în palma timpului cresc zâmbete înfăşurate cu lumini de astre iar eu trăiesc şi azi şi mâine în tine, cu tine până la infinit.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza