“Te iubesc fără să știu cum sau când sau de unde. Te
iubesc pur și simplu, fără complexități sau
mândrie; te iubesc pentru că nu știu altă cale…” –
Pablo Neruda
Când ne-am cunoscut, eu eram un
simplu eu, îmbrăcată în tăcere şi îmi era imposibil să visez. Pe atunci,
într-un colţ de cer stăteau îngrămădite câteva răsărituri şi nişte firimituri
de aripi, pe care îmi era foarte greu să le întregesc.
În loc de suflet aveam pulbere
de zăpadă cu care construiam singurătatea, în lumea din mine. Până când…
De ceva vreme din cerul de
deasupra plouă cu îngeri, iar lumea din mine devine un cer aici jos, care se
reclădeşte din noi răsărituri. Am împăturat repede nopţile nefireşti cu umbrele
lor lichefiate într-o foaie albă şi am aruncat-o prin faldurile perdelelor pe
unde luna respira rece, să le îngheţe definitiv.
De atunci în palma timpului
cresc zâmbete înfăşurate cu lumini de astre iar eu trăiesc şi azi şi mâine în
tine, cu tine până la infinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea voastra conteaza