12 sept. 2014 | By: Violeta Sandor

Silent


E seară şi e frig. 
Pe linia orizontului soarele se îneacă în propria lumină şi face loc întunericului. Sub o împletire absurdă de umbre se ghemuieşte o linişte vie pe care o simţi prezentă până şi în bătaia sângelui.
Încet, încet ne inghite tăcerea. De nicăieri parcă, o lună mare şi albă apare brusc în văzduhul încremenit. Lumina ei rece ni se răsfrânge pe chipuri şi brusc mi se face frică. Nu ştiu de ce sau de cine. Fiori reci mi se urcă pe şira spinării şi trupul meu se chinuie să nu tremure. Îmi cuprinzi mâinile deja îngheţate cu palmele tale fierbinţi şi un val de sânge cald îmi inundă obrajii. Mă strângi cu putere lângă tine şi mă sprijini. Căldura trupului tău e atât de bună! În braţele tale mă cuprinde un somn inexplicabil ca o lene, pe care o simţi în toate venele.
Lumina lunii moare încet. Se stinge uşor după câţiva nori obosiţi. E semn că plimbarea noastră s-a sfârşit şi ne grăbim spre casă. Afară te apasă pustietatea. 
.........................................................................................................................................
În camera cu miros de violete te imbrăţişează căldura şi fără gânduri, cufundaţi într-un cântec fără cuvinte, ne trântim pe canapea. Îmi cuprinzi buzele cu gura, strivindu-mi-le într-un sărut fierbinte. Îţi aşezi mâna în părul meu. Mângâierea ta e una neînchipuită, cerească şi adorm încet, fericită.