14 dec. 2014 | By: Violeta Sandor

Miracol


Ninge calm cu fulgi mari, argintii, peste copacii aţipiţi. Oriunde te uiţi vezi fulgi încleştaţi de ramuri, de ferestre, de gene. La un colţ de stradă se răsuceşte ca un fus în delir, un puiuţ de vânt. Vremea asta, moale şi rece te îmbie la visare. Cu ochii mijiţi zăresc luna. S-a oprit din pribegie exact în faţa geamului meu. Brusc, îmi miroase a coji de portocale. Undeva, pe măsuţa de lângă pat, se usucă în voie câteva, într-un şerveţel mototolit.
Închid ochii. Nu mai vreau să văd luna pentru că dogoarea ei albă îmi înţeapă retina. Simţurile mi se înteţesc deodată şi aud vântul cum biciuie zidurile casei şi se risipeşte mai apoi după colţuri. În mintea mea se rostogolesc cuvinte pline de magie. Se aud în depărtare zurgălăi şi glasuri de copii se îngână într-o colindă. Miros de brad se împrăştie pe prispă şi în suflet, iar în cameră aroma de cozonaci îţi umple nările. Globuri rotunde şi roşii îmbrăţişează crengile pomului de iarnă. Mă inundă fericirea şi cu ochii plini de îngeri şi de Dumnezeu încep să cânt:

Am plecat să colindăm
      Domn, Domn să-nălţăm….

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza