5 aug. 2014 | By: Violeta Sandor

Lipsiţi de grija orelor


O lumină de foc, năprasnică, se răsfrânge asupra zărilor. Cealaltă margine de drum primeşte apusul. Treptat săbii roşii intră în cameră, trec peste pereţii obosiţi şi se opresc pe luciul oglinzii. 
Închid ochii pentru o clipă, apoi continui să scriu. Simt efortul mâinii de a scrie mai repede ca să nu uit cuvinteleÎn fiecare seară a fiecărei zile cu aceeaşi gingăşie minunată şi cu inima tremurândă mă las cuprinsă de iubire… şi poeme… totul se opreşte în timpul unei clipe când... brusc îţi doresc buzele de parcă nu ţi le-am gustat vreodată. Tu, cu vocea scăzută şopteşti un…te iubesc nepământesc… iar buzele noastre se contopesc într-un sărut. Rămânem aşa vreme îndelungată şi nici măcar nu observăm cum seara se lasă încet în straturi succesive. Mă las pradă momentului şi te simt atât de aproape de trupul meu încât aproape am devenit o singură fiinţă….
Am uitat cuvintele pe care doream să ţi le spun dar îmi dau seama (de parcă nu ştiam deja), că tu ai devenit faţa exterioară a vieţii mele şi infinitul.  

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza