28 aug. 2013 | By: Violeta Sandor

Ecou



Zboară trist
pe un vânt letargic
o frunză ca un amurg.
Pe fereastra
prăfuită de timp
se întind ameţiţi
picurii de ploaie
ca nişte umbre.
Afară,  
cerul plânge crunt,  
iar orele gem amorţite.
Pe umerii copacilor
se aşterne toamna,
într-o linişte rece.
Vara plânge palidă
şi clipele se sting
în norii albi
ca un gând.
E timpul singurătăţii…
15 aug. 2013 | By: Violeta Sandor

Umbre îmblânzite


...Cu pleoapele încărcate de somn, încerc să ascult casa. În jur, totul se risipeşte şi un gând tăcut mi se înfiripă în minte: o zi fără tine şi se aşterne singurătatea peste lume. 
Simt cerul cum se lasă şi începe să se micşoreze, strângându-mă, până când totul din mine ţipă după ajutor. 
Culori triste şi plâns de toamnă, pustiu şi palide note mi se preling pe obraz. Lacrimile mele capătă aromă de foc şi simt cum mi se dezlipeşte sufletul de trup şi aleargă să te caute. Pe străzi, printre oameni, peste tot...  
Cuprinsă de o furtună de gânduri, în clipele încâlcite de spaimă, simt cum mă strângi lângă tine, ca într-o poveste. Deschid ochii şi zâmbetul tău mă asigură că lumea mea este în regulă.
A fost doar un vis.
4 aug. 2013 | By: Violeta Sandor

Senin



A fost un timp în care am reuşit să pun o armură în jurul lumii, din cauza prea multor nopţi întunecate ale sufletului meu. Aveam senzaţia trăirii unui timp dens şi-am încercat să mă scufund în propria-mi viaţă. Eram singură şi nu credeam în minuni până când, într-o clipă de claritate, am văzut ochii lui. O imensitate,  pentru care nu eram pregătită. Era suficient să-mi adun trăirile, gândurile şi cuvintele şi să mă ascund în ei. Lucru pe care l-am şi făcut, atunci când ochii lui au pus stăpânire pe mine. În clipa aceea am părăsit pentru totdeauna adâncimea nopţilor fără stele. A reuşit să mă ridice într-un cer senin cu atâta naturaleţe, încât simţeam cum timpul îşi ţese cu sfială spaţii în care să-mi adăpostesc sufletul.