Plouă stăruitor

Plouă stăruitor, parcă-ntradins

de ceva vreme.

Rotunzii picuri te ispitesc la somn,

în timp ce norii îşi povestesc drumul

pe cerul plumburiu.

În jur, miros de umed, nepământean,

de haos, îţi umple insistent nările.

E frig şi brusc se face toamnă!

Orele curg obosite,

ascunse bine în zilele Pământului.

Şi nu mă mir când aud furtuna

încreţind ramuri pe geam.

Tot mai des…

De câte ori mi-e teamă…

Într-o linişte asurzitoare, ascult cu ochii închişi şopotul stelelor. Prin pleoapele îngheţate de somn, simt o frumuseţe ascuţită, ce încape doar într-un vis. Cu ochii împodobiţi de amintiri, cu trupul acoperit de dragoste, sub stoluri tăcute de simţăminte, descopăr în simplitatea momentului, că mă legeni uşor. Braţele tale formează în jurul meu o ascunzătoare. Şi-atunci îmi dau seama că de câte ori mi-e teamă, mâinile tale se fac aripi în care mă învelesc.

Timp după timp

Ţi-am pătat buzele cu lacrimi de dor

iar ochii ţi-am colorat cu săruturile mele.

Te-am dăltuit în sângele meu pentru totdeauna…

Nu te teme, te-am întipărit în mine

atât de delicat, încât stelele au flămânzit după lumină

şi s-au lipit de albastrul cerului spre contopire.

Hm, asemenea surâsului din colţul gurii tale...

Cu mâinile pline de patimi am construit curcubee

cu care am îmbibat urmele trupurilor noastre

spre înveşnicire, pe cerul de aici de jos.

Ca mărturie, pentru ziua în care

şi pământul va deveni cer iar cuvintele,

privirile şi sufletele noastre fi-vor fulgi-licurici,

parte din lumea stelelor.