25 mar. 2013 | By: Violeta Sandor

Melanj





Noapte, stele, tăcere bună.
Îmbrăcaţi într-un nor, îngerii despart lumina de umbre. Bunăvoinţa clipei pare o poveste, în care zorii devorează hulpav întunericul, într-o clipă. Cuminţi de insistenţi amestecă nesomnul cu răsăritul creând viaţă, în toată forma ei plastică. Cu adânci reverenţe, noaptea se dizolvă în faţa luminii, precum un vis care fuge căţărându-se pe genele dimineţii.
În atmosfera brutal de senină, subit încep a înflori aripi.
Înlăuntrul ochilor cresc lumini inocente, atât de repede încât în galopul lui, întunericul îşi scutură umbrele, în culori ce asmut primăvara peste noi.
16 mar. 2013 | By: Violeta Sandor

La urma urmei...




Amurguri deşirate sublim 
şi stele agăţate de crengile speranţei,
îmi hrănesc sufletul în peregrinarea lui 
printre echilibre şi instincte.
Bucurii, contopiri, înţelesuri mă cuprind 
pe dinlăuntru şi pe dinafară
într-o mireasmă cu nuanţă inimaginabilă 
de toamnă blândă.
Îmi trântesc trupul 
în maldărul de clipe recunoscătoare
şi mă încarc, 
absorbind cu toţi porii lumina şi pacea
de fiecare dată când 
aripile ni se-mpreună în flăcări.
Zic iarăşi prea mult...
Poate, dar tu ştii cel mai bine 
şi nu din cuvinte,
că noi am reuşit să exilăm singurătatea 
în sufletele celorlalţi.


11 mar. 2013 | By: Violeta Sandor

Pulbere de stele



Cine sunt? Nu ştiu. Sunt un mister şi pentru mine însumi!




”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica. 
(Octavian Paler - Viaţa pe un peron)



Îmi simt tâmplele grele de ani
îmbătrânind secundă cu secundă
şi trupul mi-e cuprins de-o spaimă nebună
de somn, de tăcere, de timp neterminat încă.
Abia începusem să mă ştiu făptură
într-o lume zămislită dintr-un cuvânt,
plină de milioane de aripi timide
rostogolite pe topoganul cerului
în vise fără măsură…
Atât de puţin timp pe care să-l hrănesc cu poeme
atât de fraged prezent prăvălit în mine
pentru o clipă!
De ce întrebări fără răspuns,
de ce totul se învârte ameţitor
prefăcându-se în pulbere de stele
ce se odihneşte pe tâmplele grele de ani
obligându-te să îmbătrâneşti secundă cu secundă?

2 mar. 2013 | By: Violeta Sandor

Suspin


Copacii sunt efortul nesfârşit al Pământului de a vorbi cu cerul. 
(Rabindranath Tagore




Mi-e trunchiul amorţit de astă-toamnă,
Şi mădularele mi-s îngheţate bocnă…
Nimic nu mai îmi circulă prin sevă,
Nici viaţă, nici miros de primăvară.

Simt rădăcinile zvâcnind a viaţă,
Mi-e dor să văd cum se dezgheaţă,
Şi-aştept cu-nfrigurare o dulce adiere,
Fiece strop de rouă e o mângâiere.

Ca-n vis se face iarăşi primăvară,
Parfum de fericire mă-nconjoară
Şi triluri îmi îmbracă ramuri
Şi muguri înverziţi sosesc-alaiuri.


În fiecare an, când mă trezesc la viaţă
Şi flori mă-mpodobesc, dar nu de gheaţă,
E semn că înc-o iarnă a murit,
Iar eu o primăvară am retrăit!