22 iul. 2013

Poezie





Linişte…
Stropi de tăcere
împresoară încet orele Pământului.
Lumina iese din veşmântul ei
şi se îmbracă în umbre;
Pe alocuri cerul se dizolvă, 
acoperind singurătatea
cu buzele-i negre.
Întreg Universul începe
să-şi ţese nemişcarea.
În curând noaptea se apleacă
peste oraşul adormit,
iar luna proptită timid
pe vârfurile copacilor,  
se dăruie rază cu rază.
Un vânt amorţit
unduie melancolic norii.
Singură, o chitară şopteşte
poeme tandre…
Şi, adânc în noi,  
zăvorâm o stea.

Un comentariu:

  1. Asumarea poeziei

    Eu visând mereu aşa pe furiş
    m-am înrobit de tine, Domniţă!
    Mi-am lăsat harul, uneori pieziş,
    tot adăstând să-mi dai guriţă.

    Mă cred fericit şi chiar curajos,
    nu-i vorba de-o simplă alinare;
    mă consider şi un bun virtuos
    de la prima sărutare;

    RăspundețiȘtergere

Parerea voastra conteaza