27 mai 2013 | By: Violeta Sandor

Suprafeţe vizibile




Am înmuiat literele în albastrul cerului
şi văzduhul se stinge treptat într-un amurg...
Un vânt răzleţ mă dezbracă de cuvinte
şi începe să plouă cu raze de lună invizibile,
în pieptul meu, ca nişte aripi de foc.
În ceasul acela totul s-a transformat în cântec;  
din cer, clipe pline de veşnicii, mă cuprind.
Încep să scriu…
În spatele frazelor şi paragrafelor,
cad lin, picuri de iubire ce mă umple
de extaz, de tandreţe, de Rai.
Golită de gânduri, beată de nemărginire,
înfloreşti pe buzele mele gratitudine
şi înţeleg că momentele magice din lumea asta
se materializează într-un fel de prezent şi viitor în mine.
Şoptesc, cuprinzandu-ţi obrajii cu palmele amândouă:
eu, nu eram eu şi nu eram nimic, dacă nu erai tu. 

2 comentarii:

Anonim spunea...

imi place foarte mult ultimul vers!
Alina.

VioletaS spunea...

Alina,
Sunt convinsa ca toti cei care iubesc curat si cu toata fiinta lor, simt acelasi lucru. Multumesc de citire.

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza