Viaţa e o luptă?

Viaţa este o luptă...

Posibil, atunci când devine o luptă cu tine însuţi, când apare durerea care generează tristeţi. Tocmai în astfel de momente sufletul pare că prinde viaţă şi că trăieşte, pentru că durerea pe care o percepe te face să fii mai bun, mai autentic. Dacă priveşti durerea ca pe un prieten şi mai ales dacă stai să o asculţi, înţelegi că-ţi vorbeşte despre tine. Întotdeauna lucrurile bune par să vină după dureri copleşitoare. Sufletul e mai puternic şi reflectă spre exterior adevărul despre tine. Sunt momente în care fiinţa ţi se „aglomerează” cu răni şi uiţi să trăieşti. Norocul sau poate binecuvântarea este să ai lângă tine un OM care-ţi linişteşte sufletul răvăşit şi care ştie să te facă să zâmbeşti, să visezi, să zbori peste realităţi. Într-o lume cu gust dulce-amar…

Să scriu... şi ce-aş putea scrie?
Gândul sălbatic îmi mistuie fiinţa
şi-n suflet un ciob de durere se scurge...
Porţi spre nicăieri se deschid fără rost
în mintea-mi îngenuncheată de aprige lupte
şi mor nevăzută... şi simt că plutesc,
iar dorul îmi mistuie aripa frântă;
Să scriu... poate-aşa gândul caustic
se stinge-n propria lui taină
murdar, descusut şi asudat
de-o călătorie ce nu m-a răpus...
Fiinţa-mi respiră destrămată de linişti
sub ploaia împodobită cu îngeri
ce se luptă să mă îmbrace-n senin...
Într-un târziu, sărutul tău mă răpune
şi-mi spui şoptit, tremurând:
plutim împreună, schimbaţi, răvăşiţi,
dar împăcaţi într-o călătorie... în doi.