“Când privesc albastrul cerului
şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.” (Emil Cioran)
De la fereastra mea pot vedea
doar o bucată de cer. Prin bunăvoinţa clipei înţeleg să aştept întregirea şi
murmur înfiorată: departe, albastru… tu. Trec râuri de secunde şi încep să mă
agăţ de colţurile stelelor şi le desfac bucăţi, ca să întregesc cerul. Umbre
răsucite, născute din jumătatea albă a lunii, scaldă bolta nopţii în chip de
rugă. Plânsul ei mă doare. Sub tâmpla razelor fierbinţi, încet, fără grabă,
două lacrimi îmi robesc ochii. Din perdeaua cristalină ce-mi mângâie faţa,
cerul clipeşte deodată albastru… şi întreg. Fără să pot spune ceva, mă pierd
departe, în freamătul văzduhului. Mă uit pe fereastra mea şi văd cerul întreg
prin ochii tăi. Şi clipa devine eternă.
Nu am cuvinte de ce frumos ai scris :X
RăspundețiȘtergere