13 feb. 2012 | By: Violeta Sandor

Ritm ancestral



“Când privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparţine acestei lumi.” (Emil Cioran)


De la fereastra mea pot vedea doar o bucată de cer. Prin bunăvoinţa clipei înţeleg să aştept întregirea şi murmur înfiorată: departe, albastru… tu. Trec râuri de secunde şi încep să mă agăţ de colţurile stelelor şi le desfac bucăţi, ca să întregesc cerul. Umbre răsucite, născute din jumătatea albă a lunii, scaldă bolta nopţii în chip de rugă. Plânsul ei mă doare. Sub tâmpla razelor fierbinţi, încet, fără grabă, două lacrimi îmi robesc ochii. Din perdeaua cristalină ce-mi mângâie faţa, cerul clipeşte deodată albastru… şi întreg. Fără să pot spune ceva, mă pierd departe, în freamătul văzduhului. Mă uit pe fereastra mea şi văd cerul întreg prin ochii tăi. Şi clipa devine eternă.

1 comentarii:

©Ramonaa ‹з spunea...

Nu am cuvinte de ce frumos ai scris :X

Trimiteți un comentariu

Parerea voastra conteaza