Destăinuire

În camera noastră miroase a răsfăţ. Odată ce ai intrat în ea, găseşti o simfonie de vise. Totul aici capătă culoare, căldură... te tulbură. Tocmai de aceea, după o vreme răbufnesc îmbrăţişările, ca nişte scânteieri de foc fără mistuire. Orele pier supte de veşnicie, iar tumultul lumii e învăluit de o muţenie blocată într-un zbor interior. În camera noastră ţipă cuvintele asemeni unui mixaj între pictură şi muzică. Iubesc camera asta pentru că în ea, într-o dimineaţă luna pierea neştiută pe suprafeţele trupurilor noastre îmbrăţişate.

Azi-noapte,
ţi-am îmbrăţişat trupul cu sufletul
aşa cum soarele curge rostogol peste timp,
mă cuibărisem lângă obrazul tău
şi mirosea a linişte...
mărturie,
îmi este tâmpla înflorită
de mireasma viselor
ce le-am ţesut cu picături de lumină
pecetluite cu doruri ce ard nerostite.
Îmi amintesc că zâmbind,
mi-ai îmbrăcat nopţile
cu nectar Dumnezeiesc...
m-ai învăţat să formez stele
din focul dragostei...
am vrut să biruiesc cuvântul
şi ţi-am aşternut pe piept
îngeri din lacrimi de fericire
să vorbească pentru mine
oriunde, între cer şi pământ
oricând, între tunet şi vânt...
Azi-noapte am aşezat în mine
o tăcută înfiorare
cu nuanţe virgine de lumină;
gândul tău cobora în gândul meu...
păşind alb, rodind speranţă şi iubire.