31 dec. 2011 | By: Violeta Sandor

Scriu




Scriu pentru frumuseţea din noi, pentru vise, pentru iubire. Pentru mine, pentru tine, pentru voi.
Scriu din suflet întotdeauna şi pentru suflet. Cuvintele pot fi îmbrăcate mai frumos atunci când sunt aşternute pe hârtie. Poate pentru că aduni în ele privirea, zâmbetul, frumuseţea laolaltă cu momentele pe care le trăieşti, le simţi şi nu poţi să le exprimi direct. Sunt ca o mărturie pentru acum, pentru cândva, pentru totdeauna. Împletesc printre cuvinte culorile florilor, zbuciumul vântului, surâsul soarelui-răsare. Pentru tine. Pentru că te iubesc. La mulţi ani, iubitul meu!
Vouă, celor care mă citiţi, vă urez un an plin de fericiri, împliniri, mereu sănătate şi ani frumoşi mereu! La mulţi ani tuturor!






27 dec. 2011 | By: Violeta Sandor

Ninge


Ninge afară.


Atât de alb şi pur încât ai senzaţia că în jurul tău se aştern oglinzi. În zborul lor, fulgii mângâie feţele nevăzute ale îngerilor aşternându-se apoi monoton la picioarele noastre. Fulgi mari, imenşi, fulgi mici, frânţi, fiecare îşi spune povestea în felul propriu. Cei aşternuţi pe buze, povestesc magia primului sărut. Pe cei mai mulţi, încerci să-i prinzi în palmele tale, asemeni viselor. Aceştia sunt fulgii cuminţi, căzuţi din răsuflarea îngerilor.
Cei aşternuţi pe gene, spun povestea lacrimilor. Acelor lacrimi scurse din iubire. Cei trişti, mici şi frânţi, sunt fulgii care spun povestea sufletelor împovărate, neîmplinite.
Plecaţi sau izgoniţi înainte de vreme, aşternuţi liniştit desăvârşind magia pământului, fiecare îşi împlineşte clipa şi călătoria.
Am uitat să vă spun ceva...  fulgii mari şi cuminţi ce mi-au acoperit mie sufletul, au căzut într-un iunie şi erau petalele florilor de cireş.


Ninsori senine

Ninge cumplit în visele mele
cu constelaţii de doruri
din streaşina cerului;
şi toate miresmele cernute
printre stelele ce murmurau ca zefirul
le-am adunat în căuşul mâinilor
ca fiind primele raze de lumină
ce-mi mângâie pleoapele
când privind fereastra
văd trecând în dreptul ei
privirea ta ca o lavă fierbinte...
mi s-a părut preţ de-o fărâmă de gând
că toate florile nasc viori
pe care arcuşul înflorit cu petale albe
compun simfonia zborului ireal;
din tumultul abisurilor cosmice
se-aşează tainic o tăcere
plină de zăpezi albastre
şi ninge... ninge cumplit cu vise molcome
sub obrajii cerului,
cu şuvoaie de iasomii ce gem printre stele
te-aştept, vino...
privirea mea se reazimă mereu
în noaptea târzie, ca vântul înnebunit la ferestre
aşteptând împlinirea
până atunci...
ninge, ninge cumplit în visele mele
cu constelaţii de doruri.






21 dec. 2011 | By: Violeta Sandor

Nocturnă





Întotdeauna sosirea iernii îmi aşterne în suflet un cer plin de arome reci. Norii prevestitori de zăpadă mă strâng. Aud plângând îngeri şi chiar le zăresc lacrimile. Unele mai albe decât altele, dar toate îngheţate. E linişte... o linişte dureroasă. O vreme fără contur, în care îţi simţi sufletul descompus, ce lunecă pe suprafeţe himerice. Trupul... se topeşte de frigul fierbinte, fără grabă. Aerul leneş îţi mângâie îndrăzneţ chipul, iar ochii ţi-s uscaţi de un vânt ce scuipă foc. Târziu, copacii atârnă de povara gheţii şi pământul adoarme. În tot acest timp, o picătură ostoită de foc mi se prelinge în vârful peniţei şi-mi mângâie viaţa din cuvântul scris. 
Apropo, se apropie sărbătorile pline de lumină şi bucurie. Să vă bucuraţi inimile şi să aveţi pace în suflete! 
Şi uite aşa iarna are ceva magic în ea până la urmă.

Se prăvălesc raze molcome
la poalele orizontului,
acoperind amurgul
în tonuri roşietice.
Mor clipele zilei,
prelingându-se-n taină
pe obrazul înserării,
iar tihna şi somnul
tatuează timid trupul pământului.
Luna îşi dezveleşte faţa
şi picături de lumină
înveşmântează umbre…
În tăcere, din ochii cerului
scapără steluţe argintii;
vraja se aşterne peste tot,
înfiorând timpul.
Vise şi fluturi ostoiţi
împacă domol pleoapele…
Şi-i atâta linişte!
15 dec. 2011 | By: Violeta Sandor

Linişti




Mi-am făcut marea confidentă într-un amurg, să-mi picteze pe ţărm forme cristaline, dintr-o iubire flămândă. 

Am ales vântul într-o primăvară ca martor la fascinanta picturalitate a sufletului tău şi l-am implorat apoi să zugrăvească pământul. 

Am furat luna într-o noapte, pe când razele ei scormoneau în măruntaiele pământului şi am scufundat-o în sufletul tău, în ochii tăi, în mâinile tale. Pentru totdeauna...


Potop de raze violete
îmbrăţişează cerul
şi stele se nasc
unde sfârşeşte seninul.
Neprihănit, amurgul
îşi zideşte înălţimea,
iar noaptea se ascunde peste tot.
În văzduh, luna se-mbracă în lumină
în felul ei tăcut şi îngeresc.
De pe pământ, clipele se dezlipesc
pline de un somn dulce.
Totul apune într-un vis…
Cu aripi imaculate, îngerii
veghează între tăcere şi tumult,
răstignind zborul.



12 dec. 2011 | By: Violeta Sandor

Blocaţi în visele noastre



Încerc mereu să îmbrac poezia aşa cum face primăvara cu cireşii. 
Gândesc şi visez cu tot trupul, storc norii de vise şi spânzur stelele de grinzile cerului. Fac cuvintele să mă asculte... pentru tine. Am aflat ceva- în nopţile în care lumea nu există pentru noi şi în zilele în care totul se evaporă în jurul nostru-universul tot se poate înghesui în doar două inimi....

E linişte în jur.
Din mijlocul nimicului
un strigăt de înger
se disipă în tăcere,
printre filele cerului.
Arome palpită peste
veşmântul pământului,
aşternând un iz dulce de visare.
Un gând ca un fir
mă poartă peste curcubeie…
E-atâta lumină!
În spatele norilor,
vântul rostogoleşte raze
la picioarele îngerilor.
O ploaie de senine flori
devine alint pentru o clipă.
Poate e nălucire sau poate-i mister,
cine să ştie?
Ştiu doar…că dulcele iz de visare
are izvorul în inima ta.

9 dec. 2011 | By: Violeta Sandor

Cuvinte vii



Cândva, învăluite în ceaţă, cuvintele tăceau tulburător. Dormeau ascunse, lipsite de înţeles, într-un trecut îndepărtat. Încercând să înţeleg tăcerea lor, într-o zi binecuvântată, am descoperit că fiecare din ele poartă o bucăţică de viaţă, o fărâmă de gând, o speranţă, un zâmbet. Aşa se face că, în jocul plin de culoare şi muzică a tuturor cuvintelor lumii, te-am întâlnit. Din acel moment totul căpăta sens, valoare.... era oare real sau mi se părea doar, visam? Nu, nu visam, erai real, uman, simplu de înălţător. Îţi mai aminteşti cum am tresărit când privirile noastre s-au contopit iar buzele tale au rostit numele meu? Atât de vii şi calde au devenit de-atunci cuvintele, atât de parfumate ca foşnetul mării. 
În clipa aceea sufletul meu a devenit iubire şi am reuşit să rostesc: te iubesc. Dar tu deja ştiai asta...



Am învăţat să trăiesc
în propriul meu corp,
după ce umbre şirag
mi-au îmbrăcat durerile…
Sub genele zorilor
lacrimile îşi ascultau cântările
în taina lumilor din mine
Tremurând,
o picătură de lumină gemea ostoit
până când, din razele lunii şi
din zvonul molcom
al râsetelor mele de odinioară,
am reuşit să mă adun.
Iar când în sfârşit seninul
şi-a odihnit răsăritul peste mine,
într-o bună dimineaţă,
tu… erai acolo, lângă sufletul meu.




8 dec. 2011 | By: Violeta Sandor

Destăinuire



În camera noastră miroase a răsfăţ. Odată ce ai intrat în ea, găseşti o simfonie de vise. Totul aici capătă culoare, căldură... te tulbură. Tocmai de aceea, după o vreme răbufnesc îmbrăţişările, ca nişte scânteieri de foc fără mistuire. Orele pier supte de veşnicie, iar tumultul lumii e învăluit de o muţenie blocată într-un zbor interior. În camera noastră ţipă cuvintele asemeni unui mixaj între pictură şi muzică. Iubesc camera asta pentru că în ea, într-o dimineaţă luna pierea neştiută pe suprafeţele trupurilor noastre îmbrăţişate.


Azi-noapte,
ţi-am îmbrăţişat trupul cu sufletul
aşa cum soarele curge rostogol peste timp,
mă cuibărisem lângă obrazul tău
şi mirosea a linişte...
mărturie,
îmi este tâmpla înflorită
de mireasma viselor
ce le-am ţesut cu picături de lumină
pecetluite cu doruri ce ard nerostite.
Îmi amintesc că zâmbind,
mi-ai îmbrăcat nopţile
cu nectar Dumnezeiesc...
m-ai învăţat să formez stele
din focul dragostei...
am vrut să biruiesc cuvântul
şi ţi-am aşternut pe piept
îngeri din lacrimi de fericire
să vorbească pentru mine
oriunde, între cer şi pământ
oricând, între tunet şi vânt...
Azi-noapte am aşezat în mine
o tăcută înfiorare
cu nuanţe virgine de lumină;
gândul tău cobora în gândul meu...
păşind alb, rodind speranţă şi iubire.

4 dec. 2011 | By: Violeta Sandor

Lângă el



Am tras norii peste ochii cerului, să se facă seară. E linişte peste tot şi totul pare o poveste. Cu vise, cu serenade, cu şoapte ce-ţi îmbată inima.
Arome colorate palpită peste veşmântul pământului. Luna ne veghează zâmbind alb, dintr-un colţ de cer. În lumea noastră suntem singuri. Mă aplec peste tine şi-ţi şoptesc înfiorată: "Iubitule, între inima ta şi inima mea e o cale construită din vise. Ascultă! Ce frumos ştiu să danseze împreună!"
Apoi, un flux moale de căldură mi-a străbătut trupul. La margine de somn, am rostit ca un licărit de ape: "Noapte bună, inima mea! Noapte bună!

Mi se făcuse dor
de-o gură de viaţă
de pe buzele tale
şi-am tras norii
peste ochii cerului,
să se facă seară.
Atunci, clipele tăcute
au devenit poveşti,
croite din visuri de roze.
Undeva, pe cer
se-nghesuie amurgul,
într-o vibraţie violetă.
Serenade tainice culeg
din şoaptele tale,
ce-mi îmbată inima.
Dorul mi-e linişte.
Mi se făcuse dor
de-o gură de viaţă…
Te strâng în braţe
şi-n jur se-aşterne tăcerea.

30 nov. 2011 | By: Violeta Sandor

Frumusete





Uite cum cerul se deschide şi toarnă peste noi limite şi etern. Vântul îmi suflă cuvintele de pe buze....
 Acum stiu de ce Creatorul a zămislit stelele. Să-mi pot ridica privirea şi să simt infinitul. Tac plină de iubire şi simt cum sufletul tău mă cuprinde... Atât... mai este ceva... iubirea însuşi ne iubeste, e îndrăgostită de noi...Te iubesc!


Andante

Ţi-am strecurat sub pernă
o frântură de vis,
din sufletul alb al lunii.
Miros de ploaie sălbatică,
de somn şi de coapte gutui
ţi-am picurat pe trup,
să te înveşmânte.
În aerul dulce din odaie,
am atârnat tăceri înţelese,
silabe supuse făgăduielii
şi dragoste fără hotar.
În liniştea fragedă,
căptuşită cu aripi
de îngeri păzitori,
nu pot decât s-adorm
lângă tâmpla ta stângă,
cu mâna sub pernă,
strângând în pumn
puzderie de vise.

24 nov. 2011 | By: Violeta Sandor

În doi




Oare cum reuşim să vieţuim în această lume în care pierdem de foarte multe ori noţiunea realităţii? Cine ne controlează emoţiile, gândurile? 

Cine suntem.... încotro mergem... care este drumul de urmat? Ce e binele, ce este răul? Lumina, întunericul....războiul, pacea.... Suntem adeseori copleşiţi de durere, mâhnire şi totuşi avem puterea să zâmbim mai apoi. Avem lecţii de învăţat....obstacole de trecut.... vise de realizat.Toate sunt mai uşor de trecut... în doi. Bogăţia vieţii, bucuria şi iubirea din noi doi ne face să ieşim din timp şi am descoperit că fericirea există. Eu mă îmbogăţesc cu viaţa şi trăirile lui şi el cu a mea, fiecare din noi îşi dublează existenţa. Am reuşit împreună să dăm noi înţelesuri existenţei şi să vedem viaţa prin prisma iubirii dăruite necondiţionat.
Închide ochii
şi îmbracă-ţi gândul
în mătase
de şoapte tremurânde;
îngăduie norilor
să-şi stoarcă visele
peste tine,
ca nişte fluturi beţi.
Simţi
cum se prelinge infinitul
peste nerostire ?
Încet, fără frică,
lasă să-ţi pătrundă
printre gene
negândita lumină.
În jur,
asemeni vâltorilor,
încep a roi
seminţe de zori,
pe un cer viu;
miresme
de liniştită dragoste
se încâlcesc
şi picură.
Picură veşnicie!
Încă o zi …
22 nov. 2011 | By: Violeta Sandor

Cuvinte



Încerc deseori să revăd în minte, în serile în care nu pot să adorm, prima mea întâlnire cu soţul meu, o minune de om. Parcă şi acum trăiesc clipa în care număram paşii făcuţi de el până la mine. Timpul îşi schimbase măsura după bătăile inimii mele. O dragoste nebună îmi umplea sufletul de linişte, iar cerul tot era al meu. Din clipa aceea am început să învăţ să trăiesc. Agăţată de buzele lui, o mulţime de lumi se năşteau în mine. Cuvintele mi se fărâmiţau în gură şi simţeam gustul stropului de veşnicie. Mi-am înlănţuit sufletul cu al lui, natural şi simplu. Mediul meu uman începea să se "alimenteze" cu frumuseţea miracolului din ochii lui. Am ştiut de atunci că îl iubesc de mult timp şi.... pentru încă la fel de mult timp.


Pasiune

Mi-ai îmbrăcat sufletul
în flăcări albastre,
să pot măsura
cu inima infinitul,
când mă vei privi;
peste gândul meu,
ai aşezat linişti fierbinţi,
să pot cuprinde cu el
ploile de stele înmulţite,
din alte lumi.
Sub bolta de rouă
a palmelor tale,
mi s-a stins şi ultima
lacrimă străvezie
ce-mi brăzda universul.
Din miezul pământului
până-n leagănul astrelor,
mi-ai zămislit o lume… 
Îmi eşti atât de drag!




17 nov. 2011 | By: Violeta Sandor

Beatitudine



E vremea revărsării vieţii pe retină.
Slove mari ca nişte vise şi-au făcut cuib într-un colţ.
Culori invizibile se preling pe un curcubeu ce se frânge în ochii tăi.
Dansând cu vântul, surâsul tău e plin de alb, de roz, de-albastru-violet...
Timpul se limitează la mister şi vis, primăvară şi flori sălbatice, ca o definiţie a binelui.
Fiecare stare a mea e o poveste... 
Înveşnicesc fiecare moment şi tot mai mult îmi dau seama că sunt completă doar în tine.


În seara în care marea desena
pe marginile ei numele iubirii,
cu boabe mari străvezii de nisip,
am lăsat sufletul împânzit de stropii
unui început de curcubeu
să colinde astrele strânse în pumnul cerului,
în căutarea unui pui de zâmbet.
Născut din liniştea albă a dorului,
între prima bătaie a inimii şi
ultima lacrimă a unui înger,
sufletu-mi s-a întors din alergare
după sfâşietoare zile...
Pe plaja viselor, în pleoapa dimineţii,
dansând cu vântul şi plin
de alb, de roz, de-albastru-violet,
ca mirosul răsăritului,
mi-a adus strălucirea unui surâs întreg,
dăruit de prima rază de soare
ce-a evadat din lanţurile nopţii
şi şi-a făcut culcuş pe obrazul
unui suflet împodobit cu lumina lunii;
acum totul are culoarea muzicii zeilor,
pe care-o simt vibrând senin
în duioşia florilor,
într-o iubire înveşnicită
cu a lui..



2 nov. 2011 | By: Violeta Sandor

Înţeles





Cred că există un motiv pentru care se întâmplă în viaţa noastră totul şi care determină până la urmă destinul fiecăruia. Deseori simţim că situaţia ne depăşeşte şi că un balansoar invizibil ne aruncă în sus sau în jos. Ne luptăm cu ceva ce nu putem identifica şi nici înţelege de foarte multe ori.  Viaţa intreagă să fie oare o risipă de ratări? Aşteptarea să dea măsura lucrurilor?
Îmi place vorba lui Noica: viaţa e dozaj.


Rezonanţe trandafirii

M-am născut prea târziu
în ziua când zarurile
au fost aruncate deja
într-o traistă a destinului;
cineva a fugit cu ele
înainte de-a se pronunţa
sau scrie rostirea definitivă...
se întorsese undeva în noapte
cu sufletul gheaţă
şi-a-nceput să dăruiască mistere;
unora le dăduse spre stăpânire
echilibrul, mie- înălţimea valurilor,
din măsura eternităţii
doar celorlalţi, mie- steaua polară
să caute dorul ce-aşteaptă
elementara aşezare...
altora le trecea în dreptu-le
simţul proporţiei, mie- imensitatea lui
" cum ar fi dacă "
în fine, când totul părea împărţit
scoase ultimele fărâme dintr-o iubire
cu chip de slovă cristalină
şi-o aruncă peste pământ...
tuturora le-au încolţit în suflet
zăpezile dimineţilor fără poveste
în care lucesc statui de gheaţă;
doar mie, mi s-a dăruit
noaptea cu lună, cu ochi de lumină
într-o flacără târzie
ce încolţeşte curat şi liniştit
în zâmbetul clocotind de vise trandafirii
doar mie...



29 oct. 2011 | By: Violeta Sandor

Interferenţă




S-a întâmplat neînchipuit de simplu să mă nimeresc alături de un el, real, uman. Destinul lui curgea ca un foc fără mistuire peste fiinţa mea, contopindu-ne. S-a născut o poveste asemeni unei vâlvătăi liniştite, care ne pătrunde spiritele ca un vânt călduţ, pentru a ne încălzi în tumultul existenţei. Mă simt scufundată într-o lume fără griji, unde pot ţese vise în jurul lui şi unde pot înfrunta orele frumos şi cuminte. Trăiesc în afara timpului şi de-a lungul lui deopotrivă şi realizez că alături de el totul este frumos... chiar şi eu.





Am poposit în culcuşul stelelor
şi m-am ascuns în spatele lunii...
Razele ei îmi topeau frigul
din sufletul arzând a iertare,
iar lumina molcomă din juru-i
îmi arăta un vis alb,
ce tremura zbuciumat
în braţele speranţei.
Am adunat adierea vântului
în palmele mele, din umbre,
din cioburi de sori,
şi-am plămădit
suflarea caldă a universului...
În ceaţa ce îmbrăca trupul zilei
am regăsit liniştea ce-mi modela fiinţa
după chipul cerului.
În ultima clipă de tăcere, acolo,
sub zâmbetul lunii, m-ai găsit tu,
mi-ai picurat în suflet stropi
de primăvară şi... ninge senin
peste tăcerile ce plângeau a sfadă,
peste nopţile ce fumegau a întuneric,
pustiind inima...
De-atunci, ascunşi în spatele lunii,
eterne ni-s clipele,
iar stelele din culcuşul lor
se topesc peste noi doi,
în lacrimi de fericire.


27 oct. 2011 | By: Violeta Sandor

Cânt de iubire




Deşi unii zic că nimic nu e pentru totdeauna sau că totul e temporar, într-o continuă mişcare, într-o continuă transformare, eu cred că ceea ce trăiesc de ceva vreme încoace este veşnicia unei iubiri care m-a înălţat spre sublim şi dăinuie în universul văzut şi nevăzut.  
Într-o iubire pură şi dăruită necondiţionat nu există vârstă şi cred că nici măcar motivaţie. Apare pur şi simplu fără să te aştepţi. Cu cât fericirea noastră e mai în interior, cu atât e mai stabilă. Iubirea merită preţuită atunci când o ai şi merită să lupţi pentru ea toată viaţa. Ea te înalţă şi te înnobilează ca om. Totul e muzică în iubire, iar asta ne umple sufletul de linişte.



Cânt de iubire

Tremură ziua în aşternutul zorilor
Lumina fierbe în clocot de stele,
Un înger zâmbeşte-n visarea florilor,
Iar tu eşti fiorul inimii mele.

Se topeşte luna în raze de soare
Şi geme încet sub aripi înflorite,
Pe cer seninul îmbracă culoare
Din ochii tăi... două lumini fericite.

Umbrele nopţii învaţă să tacă
Nevăzute se lasă pe-o pală de vânt,
Liniştea îşi zideşte aurita mască,
Visul şi zborul se-mpletesc pe pământ.

Norii croiesc leagăne vii de iubire,
În palmele cerului dorul se zbate
În suflet mi-aşezi picuri de fericire
Iar clipele-s diademe din stele curate.